Rutina te condamna

Oricat de departe as ajunge,oricat de multe eforturi as face,nu sunt multumita indeajuns pentru a putea spune ca ma opresc,ca am dobandit ceea ce am vrut.Pentru ca este prezenta in mine tot timpul o voce care-mi sopteste ca dincolo de aceasta ceata care se numeste'destinatia finala' se afla un orizont total diferit si care inca miroase a nou.Si imi doresc ca trec de aceasta ceata,si chiar o fac dar ma satur si vreau sa merg si mai departe.Si mi-e frica de faptul ca intr-o zi voi ajunge intr-un punct mort,si mi-e frica de aceste puncte moarte.Imi place sa visez,imi realizez visele,dar nu ma pot bucura de ele.Totul se schimba,sau eu sunt cea care se afla intr-o continua schimbare?Lucrurile sunt dificile,sau eu le fac sa fie asa?Uneori am senzatia ca greutatile prin care trec sunt niste probleme de matematica cu numere uriase dar care se inmultesc cu 0 la sfarsit.De fiecare data cand ma uit in oglinda,ma gandesc ce am sa vad peste 20 de zile.Nu vreau sa imbatranesc.De fiecare data cand ies din casa mi-e frica sa nu vad ceva ce m-ar putea distruge psihic,de fiecare data cand ma culc,am in minte acelasi gand:ziua de maine o sa fie la fel,si cea de poimaine.Nu-mi place sa ma uit in calendar,si sa realizez ca a mai trecut o zi in care n-am realizat nimic.Erau vremuri in care fiecare zi era altfel,fericita,trista,seaca,sau plina de evenimente,acum  tot ce se intampla este legat  de calendarul acela de pe perete,din telefon sau din inima mea.Este legat cu lanturile rutinei.Mi-e frica de multe lucruri,dar cel mai mult imi este frica sa nu pierd.Mai ales ca sunt intr-o lupta in care nici macar nu stiu daca vreau sa castig.